PE URMELE ECATERINEI SALVARESSA, LA OCNELE MARI

Autor: Iulia Ghercă

     Ocnele Mari, numite așa spre a nu se confunda cu Ocnele Mici care erau lângă Târgoviște cu greu își arată trecutul istoric. Undeva, la marginea acestui oraș prăfuit în care mai dăinuie ctitorii ale voievozilor noștri se află și bisericuța Ecaterinei Salvaressa, tot ce a mai rămas din fostul Schit Slatioarele, o biserică de mir cu ușile ferecate în fața vizitatorului neanunțat.

Nicolae Iorga scria că biserica aceasta amintește de Biserica Manastirii Cobia, ale cărei inceputuri sunt din aceleași veac al XVI-lea. Nicolae Ghika Budesti remarca asemănările cu biserica Mănăstirii Arnota, încadrând-o arhitectural în veacul al XVII-lea, când, potrivit documentelor, lăcașul a beneficiat de atenta îngrijire a doamnei Elina, soția voievodului Matei Basarab.

Observăm și noi zidăria de la Târgșor și de la Tutana, unde mai avem astăzi ctitorii ale lui Mihnea Turcitul, fiul Ecaterinei convertit la islam.

Despre Doamna Ecaterina a lui Alexandru-Vodă Munteanul, Nicolae Iorga ne-a lăsat următoarele rânduri extrase din “Femeile în istoria neamului nostru”: ” La Constantinopol, Alexandru fiul lui Mircea va fi vizitat adesea casele primitoare ale “Frâncilor” din Pera, sau cum îi ziceau grecii, Galata.(…) Alexandru se căsători prin 1558 cu Ecaterina, fiica unei Perete catolice, măritată întâia oară cu Nicolae Vallarga, italian din Constantinopole. Bărbatul ei de-al doilea, tatăl Ecaterinei, era din familia chiotă a Salvaressilor, care fusese odată înfloritoare. Doamna avea un frate Zanetto și două surori.(…) Peste puțin, Alexandru, om poate bătrân, oricum bolnăvicios și slab, ajungea Domn. Ecaterina nu putea să apară în rândul întâi al acestei domnii șterse. Ea creștea după norme de bune moravuri ale Răsăritului pe fiul ei, Mihnea. Când acesta ajunse domn, prin moartea înainte de vreme a tatălui, în 1577, datina țării dădu mamei cârmuirea, precum aceeași datină dădea îngrijirea averii soțului mort în seama văduvei, chiar după ce copiii ajungeau mari. Un șir întreg de scrisori pe care acum vreo cincisprezece ani le-am găsit la Veneția, în mâinile domnului Urbani de Gheltof, care le dăruia Academiei Române, ne-o arată pe Ecaterina scriind bogaților împrumutători de bani din Țarigrad care țineau în mâinile lor Domnia și surorii catolice, care, ascunsă de lume în mănăstirea din insula Murano, lângă Veneția, ar fi vroit să vie bucuroasă, din sărăcia și uitarea ei, la belșugul și cinstea Ecaterinei, dar care trebuia împiedicată de la această lungă călătorie ca să nu tulbure, ca o “frâncă”, de altă lege, datinile răsăritene ale Curții și conștiința supușilor copilului Mihnea-vodă.(…) Ecaterina, în luptă pentru Domnie cu Petru-Cercel, fratele frumos, elegant, cult, talentat și purtat pe la Curtea franceză, al lui Mihai Viteazul, fu biruită. Petru ajunse domn și învinsa merse la Roși cu nevârstnicul ei fiu, acuma un Domn mazil.

După exilul prelungit la Tripoli, Mihnea revine pe scaunul domnesc. Sănătatea mamei era însă, șubredă. “Din nou ea se îmbolnăvi la București. Fiul ei aduse un medic din Ardeal care o îndreptă. O a treia întoarcere a bolii făcu pe Mihnea însuși să plece cu boierii și curtea întreagă, de la Târgoviște, pentru a o vedea. (…) Îndată începea lupta grea, cu bani mulți, împotriva dușmanului, același Petru-vodă, care se întorcea de la Constantinopol, setos de domnie. Ecaterina nu trăi să-l vadă vorbind iarăși: lungile griji îi isprăviseră iute viața, și ea se va fi odihnind, fără piatră de mormânt, lângă soțul ei, și el azi fără pomenire, în biserica din deal la București, care poartă azi numele nepotului lor de fiu, Radu-Vodă, înnoitor al clădirii. Îi fu astfel cruțată și rușinea de a-și vedea fiul scos din domnie, amenințat cu sărăcia, temnița, moartea și ajuns prin aceste mijloace la 1591 păgân nou între păgânii cei vechi, Mihnea “Turcul” sau Mehmed-bei“. 

Așadar, bisericuța fostului Schit Slătioarele, ctitorie a doamnei Ecaterina Salvaressa se mai poate vedea astăzi, nu fără adăugiri și intervenții, unele chiar moderne. Nici urmă, însă, la Ocnele Mari de fântâna descrisă de Nicolae Iorga în scrierile sale, o fântână în stil otoman pe care marele istoric o văzuse și care purta inscripția lăsată de voievodul Alexandru al II-lea Mircea, care-și scrisese în piatră cruntul destin trasat pe drumul exilului urmat de mic copil. 

“(…)am fost în pribegie în Țara Arăpească 20 de ani și în Alep 14 ani, ca într-o închisoare (...)”

Crucea se găsește în curtea unei biserici mateine din Ocnele Mari iar fotografia principală a articolului reprezintă monumentul dedicat Eroilor din Primul Război Mondial din Ocnele Mari.